Scott Ritter are nevoie de putina introducere. Este cunoscut pentru faptul ca a informat lumea ca Irakul nu a avut niciodata arme de distrugere in masa, pretextul pe care SUA l-au folosit pentru agresiunea si ocuparea Irakului in vederea confiscarii resurselor petroliere din Irak. Experienta sa in domeniul informatiilor militare, in calitate de expert in controlul armelor si inspector de arma al ONU implicandu-l in diverse negocieri si investigatii in Orientul Mijlociu, se dovedeste nepretuita in contul sau despre contextul negocierilor care au condus la acordul nuclear din Iran, incheiat in 2015 si SUA renuntarea brusca la acordul presedintelui Trump in iulie 2018.

In general, cartea, care prezinta un cuvant de cuvant al lui Seymour Hersh, este scrisa lucid si Ritter si ne pastreaza interesul, chiar si atunci cand Ritter exploreaza relatiile complexe dintre parti, documentele si personalitatile implicate si acronimele, datele si detaliile tehnice ale nuclearei. proces de imbogatire El reuseste acest lucru impletind in naratiunea sa o serie de digresiuni colorate care stralucesc in principalele probleme, adauga interes si culoare si ne implica in drama care avea loc.

Cel mai interesant aspect pentru acest scriitor il reprezinta relatarile infrangerilor politice care au avut loc atat in ​​cadrul organelor politice si legislative americane, cat si in cele ale Iranului, daca ar trebui sa fie sau nu negocieri, ce ar putea fi negociat, ce a fost corect sau nedrept, cine ar putea fi incredere si beneficiile si problemele oricarui acord fortat asupra unei tari suverane de un stat imperialist puternic.

Unul este trezit de aroganta conducerii SUA, actionand ca si cum ar fi un guvern mondial, dand ordine altui popor si natiunii care impun acelei natiuni sa abandoneze singurul sistem de aparare de care SUA le este frica, in timp ce isi asuma dreptul la armeaza-te si foloseste arme nucleare dupa cum considera de cuviinta, care este actuala politica strategica, refuzand, in acelasi timp, altor natiuni dreptul de a face acelasi lucru.

Array

Intr-adevar, aceasta negatie a corectitudinii fata de egalitate si tratament si respect fata de alte natiuni si popoare a fost un continuu in politica externa a SUA inca din zilele Destinului Manifest si a dezvoltarii „exceptionalismului” american, un nationalism sovin si mesianic care traverseaza cultura americana, ingloband notiunea ca America este o lege pentru sine si creatoare de lege pentru altii.

Capitolul de deschidere al lui Ritter stabileste scena in Teheran in 2004, la o sedinta a consiliului guvernamental insarcinat cu evaluarea problemelor cu care se va confrunta Iranul daca ar merge inainte cu programul sau de energie nucleara si, cel mai important, cum se poate evita presiunea si razboiul economic, sub pretext. a „sanctiunilor” din SUA si UE. El confirma ca Iranul nu a avut niciodata un program de arme nucleare, ca programul sau nuclear a fost in intregime in scopuri civile si descrie modul in care programul lor a fost suspendat in timp ce Iranul a asigurat tarilor europene acest fapt, o pauza cunoscuta sub numele de Acordul de la Bruxelles. Acordul a fost apoi sabotat de catre americani care solicitau incetarea completa a tuturor activitatilor nucleare, civile sau militare.

Americanii au vrut sa se inscrie in Consiliul de Securitate, astfel incat sa poata impune un regim de sanctiuni aprobat international, in timp ce Iranul a facut tot ce a putut pentru a mentine acest lucru, preferand sa lucreze prin Asociatia Internationala a Energiei Atomice (AIEA). Contrar faptul ca, si cu coluziunea americana, Israel a furnizat informatii AIEA despre evolutia armelor nucleare din Iran pentru a aduce problema in fata Consiliului de Securitate, informatii care s-au dovedit false.

Array

Pana in 2006, Iranul inca se lupta sa convinga organismele internationale ca programul sau era pur civil, in timp ce atunci presedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, respingea orice compromis cu privire la dreptul Iranului de a continua aceste activitati.

Imagine din dreapta: Mir Mousavi (Sursa: Iran Chamber Society)

Al doilea capitol ne conduce intr-o lume intunecata a crimelor, in timp ce Ritter povesteste mai multe asasinate si tentative de asasinate ale oamenilor de stiinta si ingineri nucleari iranieni de catre unitati speciale israeliene. Cand aceasta a esuat, SUA si Israel au incercat razboiul cibernetic. SUA au incercat, de asemenea, sa submineze Iranul din interior, intervenind la alegerile din 2009, iar Ritter dezvaluie rolul pe care Jared Cohen si Fondul pentru Democratie Iranul l-au jucat in sustinerea figurilor de opozitie iraniene, in special Mir Mousavi.

Cel de-al treilea capitol prezinta rolul Omanului ca interactiune in interactiunile dintre Iran, Marea Britanie si SUA si descrie mai detaliat linia dura a lui Benjamin Netanyahu cu privire la Iran si problema nucleara. Urmeaza apoi o discutie lunga si intriganta despre politica interna iraniana, personalitatile implicate, natura religioasa a republicii, impactul acesteia asupra gandirii si politicii, caracterul democratiei religioase iraniene, nivelul sau de sprijin public, asa cum se reflecta la nivelul votul popular la alegeri si, in sfarsit, lupta dintre noul presedinte al Iranului, Rouhani, care, desi un sustinator al ordinului islamic era inclinat sa faca o intelegere cu SUA, si Ahmadinejad, care a insistat asupra dreptului nelimitat al Iranului ca natiunea sa faca ceea ce voia sa faca, care s-a opus negocierilor.

Capitolul se incheie cu o discutie despre inceputul negocierilor cu guvernul Obama, numeroasele detalii despre persoane, locuri, puncte de acord si dezacord si despre disputele interne ale ambelor parti care au condus la Planul comun de actiune din 2013; titlu inventat de SUA pentru a sublinia multilateralismul sau, in timp ce descrie un acord impus Iranului ca si cum ar veni de bunavoie la masa. In cadrul acestui plan, SUA erau pregatiti sa „permita” Iranului sa aiba un program nuclear pasnic supus inspectiilor lor stricte, insa sanctiunile aveau sa continue. Singurul quid pro quo pe care l-a primit Iranul a fost o promisiune a unor noi sanctiuni. Israelul a crezut chiar ca asta a fost prea mult si a pus in miscare incercari de sabotare a acestei tranzactii.

Urmatorul capitol prezinta seria suplimentara de negocieri care au dus la Acordul nuclear din Iran din 14 iulie 2015, Planul de Actiune Complet de Actiune sau JCPOA. Ritter precizeaza ca Iranul a fost nevoit sa negocieze privind in jos butoiul unei arme foarte mari.

Urmeaza apoi o discutie iluminanta despre dizidenta interna din Statele Unite cu privire la planurile lui Obama pentru o tranzactie negociata din partea membrilor Congresului SUA cu privire la ingrijorarea ca i s-a acordat Iranului prea multa latitudine si opozitia continua din partea Israelului.

O naratiune la fel de iluminatoare urmareste abordarea tensiunilor dintre Rouhani si liderul suprem iranian Ali Khameini. Rouhani a cerut o mai mare flexibilitate cu SUA pentru a scoate Iranul din razboiul economic cu care s-a confruntat, in timp ce Khameini dorea sa reziste sanctiunilor americane cu o „economie de rezistenta”. Rouhani a indraznit chiar sa apeleze la un referendum pentru aceasta problema, rezultand in acuzatii de tradare din unele sferturi.

Presiunile asupra lui Obama au devenit atat de mari incat a fost nevoit sa avertizeze Congresul intr-o adresa a sindicatului, incat daca legifereaza sanctiuni suplimentare asupra Iranului, asa cum amenintau sa faca, acordul se va destrama si Iranul va face bomba.

In reactie, presedintele Casei Republicane, John Boehner, a argumentat impotriva lui Obama invitand Netanyahu sa se adreseze Congresului SUA fara a informa Obama, un act care a fost o incalcare a protocolului, daca nu ilegal. Netanyahu si-a folosit discursul in fata Congresului pentru a elibera informatii care trebuiau sa fie secrete, determinand Obama sa suspende schimbul de informatii cu Israel despre negocieri, un punct scazut al relatiilor SUA-Israeliene.

Intre timp, in Iran, acordul preliminar anuntat a fost prea mult pentru unii, deoarece principalele puncte ale acordului propus au fost un set de concesii majore din partea Iranului: capacitatea de imbogatire a fost redusa cu doua treimi, stocul iranian de uraniu imbogatit de grad scazut va fi redus cu 98% pana la 300 kg si, printre altele, Iranul va fi supus altor 20 de ani de inspectii ale puterilor straine.

Khameini a fost suparat de amploarea concesiilor si a cerut ca excluderea siturilor militare din regimul de inspectie si incetarea imediata a sanctiunilor sa fie elemente esentiale ale acordului in acordul final. Tensiunile au crescut atat de mult, incat a existat chiar un conflict in parlamentul iranian intre negociatorul principal si un critic iranian, pe care Khomeini a trebuit sa-l calmeze peste cateva zile. Acordul final a fost semnat pe 14 iulie 2015.

Si astfel Iranul, o natiune suverana a fost astfel eliminata de capacitatea sa de a-si dezvolta programul civil de arme nucleare dupa cum considera necesar si a fost fortata sa-si abandoneze capacitatile nucleare in scopuri pasnice de catre natiuni care nu numai ca au dezvoltat in totalitate programe nucleare de uz civil dar, de asemenea, sunt inarmati cu arme nucleare si, in cazul Statelor Unite, le-au folosit impotriva populatiilor civile.

Iranienii nu au sustinut in niciun caz ca, intrucat Iranul este semnatar al Tratatului de neproliferare nucleara, are dreptul clar de a utiliza energia nucleara in scopuri pasnice. In calitate de avocat, cu experienta indelungata in dreptul international, pot confirma ca parerea lor este corecta. Articolul IV din tratat recunoaste dreptul tuturor partilor de a dezvolta energia nucleara in scopuri pasnice si de a beneficia de cooperarea internationala in acest domeniu, in conformitate cu obligatiile lor de non-proliferare.

Intr-adevar, Statele Unite in sine incalca Tratatul, intrucat i se cere, ca semnatar al Tratatului, sa ia toate masurile necesare pentru a elimina arsenalul sau de arme nucleare. In conformitate cu articolul VI din tratat, toate partile se angajeaza sa poarte negocieri de buna-credinta cu privire la masuri eficiente referitoare la incetarea cursei armelor nucleare, la dezarmarea nucleara si la dezarmarea generala si completa. In schimb, Statele Unite sunt in crestere si modernizeaza vaste sisteme de arme nucleare si creste puterea distructiva a acestor sisteme.

Pentru a adauga insulta la vatamare, Statele Unite arunca ochii asupra stocurilor de arme nucleare indiene, pakistaneze si israeliene. Aceste natiuni refuza sa semneze tratatul. Mai rau, Netanyahu ameninta ca va folosi armele nucleare israeliene impotriva Iranului. Cu toate acestea, nu se aplica nicio presiune Israelului pentru a elimina programul sau de arme nucleare. Ipocrizia este uimitoare.

Dar chiar si atunci, capitularea Iranului nu a fost suficienta. Capitolul final prezinta ascensiunea lui Trump pe scena politica, atacurile sale timpurii asupra acordului cu Iranul si promisiunile ca il va rupe daca ar deveni presedinte. Intrucat a fost „un dezastru” si „trebuie sa protejam Israelul”.

Dupa toti anii de lupta dintre Iran si SUA si toate luptele interne care au avut loc pentru a ajunge la o intelegere, a fost nevoie de doar doua saptamani dupa ce a preluat functia pentru ca Trump sa anunte ca are in vedere anularea acordului. Facand pasul, el a afirmat ca a fost o reactie la „dovada” furnizata de Netanyahu ca Iranul are un program de arme nucleare, care dateaza din 2003-4 si a pretins ca Iranul a mintit in acest sens, o poveste la fel de falsa ca multe dintre documente prezentate de Netanyahu, cele mai multe dintre ele fiind in domeniul public de mai multi ani. Europenii si Iranul au fost lasati sa se invarta sa incerce sa salveze un acord care acum era efectiv mort in apa.

Intrucat nu a existat niciodata dovezi verificabile prezentate in aproape un deceniu si jumatate de clasa care incerca sa demonstreze ca Iranul incalca Tratatul, intrucat toate cele 17 agentii de informatii din SUA au confirmat ca nu a fost acest nou efort al Statelor Unite, Israelului si natiunile participante pentru a-l forta sa renunte la programul sau civil, sub pretextul pe care ar fi folosit pentru fabricarea armelor este nejustificat si face o rusine a autoritatii legale a Consiliului de Securitate care a fost adusa. Chiar si notiunea de multilateralism a fost deteriorata.

In concluzie, naratiunea convingatoare a lui Scott Ritter ne ofera o relatare bine scrisa, bine documentata si interesanta a unei lupte care nu s-a terminat inca. Cartea este o lectura obligatorie pentru oricine doreste sa inteleaga situatia grava cu care se confrunta acum lumea ca urmare a actiunii lui Trump, o actiune care continua sa ne ameninte pe toti.

*

Nota pentru cititori: va rugam sa faceti clic pe butoanele share de mai sus Transmite acest articol pe listele de e-mailuri. Crosspost pe site-ul dvs. de blog, forumuri de internet. etc.

Christopher Black este membru executiv al Consiliului canadian de pace. El este un colaborator frecvent la Cercetarea globala.