După cum este cunoscut, apariţia intelectualilor în societăţile moderne sau postmoderne reprezintă o consecinţă esenţială a celor două mişcări ideologice care au metamorfozat radical Occidentul feudal: Renaşterea şi Iluminismul. În acest context, rolul tradiţional al intelectualilor a fost acela de ”căutători ai adevărului întemeiat pe raţiune şi pe experienţă“. Evident, acest rol tradiţional implică două condiţii necesare: o relativă independenţă faţă de instituţiile politice şi un status extrem de singular în cadrul unor societăţi în mare parte analfabete. Din aceste motive, învăţământul obligatoriu, respectiv democratizarea şi birocratizarea instituţiilor în societăţile moderne au subminat acest rol tradiţional: în societăţi tot mai materialiste şi mai utilitariste, imaginea tradiţională a intelectualilor s-a deteriorat treptat. Pe de altă parte, diviziunea tot mai accentuată şi organizarea corporatistă a muncii au redus practic la zero capacitatea intelectualilor de a-şi menţine relativa independenţă faţă de mediul politic şi economic. Drept urmare, moştenitorii paradigmei intelectuale clasice au renunţat la idealismul predecesorilor şi s-au “înregimentat“ în instituţii sau corporaţii, devenind mai degrabă carierişti decât intelectuali. În sfârşit, trebuie subliniată ideea că în societatea postmodernă sau în “societatea cunoaşterii“ există premise favorabile în ceea ce priveşte revalorizarea rolului intelectualilor.
Din această perspectivă extrem de generală, analiza paradigmei intelectuale în societatea românească implică în mod necesar o abordare contextuală. Înainte de orice, procesul de modernizare a societăţii româneşti a fost determinat mai degrabă de factori externi decât de factori interni. Apoi, modernizarea socială din Ardeal, Banat şi Bucovina a fost un proces care s-a declanşat cu peste un secol mai devreme decât în Muntenia şi în Moldova, ca să nu mai vorbim de Dobrogea, care a aparţinut Turciei până în 1877. În privinţa factorilor culturali şi politici care au determinat în cea mai mare măsură modernizarea societăţii româneşti, este evidentă preeminenţa influenţei germane în Ardeal, Banat şi Bucovina, respectiv a celei franceze în Vechiul Regat. De aici şi caracterul eterogen, prolix şi contradictoriu al acestui proces. De ce? Aceste disfuncţii importante nu se datorează, după părerea mea, decalajelor temporare, ci incongruenţei evidente a celor două modele culturale, cel german şi cel francez, modele care au reprezentat paternul sau “tiparul“ utilizat pentru modernizarea societăţii româneşti. În ultimă instanţă, paradigma intelectuală specifică culturii germane este de tip instrumental şi pragmatic, pe când paradigma intelectuală specifică etosului francez este de tip teologal şi ideologic. Astfel, raportarea la cultura germană a intelectualilor din Ardeal, Banat şi Bucovina a avut un efect catalizator asupra procesului de modernizare socială, pe când raportarea intelectualilor din Vechiul Regat la cultura franceză a avut consecinţe mai degrabă entropice. Aceste caracteristici antinomice ale procesului de modernizare a societăţii românesti (eficacitate şi coerentă în provinciile din fosta Austro-Ungarie, respectiv ineficace şi incoerentă în Vechiul Regat) erau extreme de vizibile imediat după 1918. Din păcate, centralismul politic excesiv promovat de autorităţile de la Bucureşti după Marea Unire au determinat o proliferare a ineficacităţii şi incoerenţei în detrimentul eficacităţii şi a coerenţei. Apoi, în perioada regimului comunist rolul intelectualilor a fost transferat unor propagandişti atotştiitori, care aveau soluţii pentru toate problemele. În aceste condiţii, intelectualii din învăţământ, cultură, cercetare şi producţie un fost marginalizaţi şi desconsideraţi în mod sistematic. În sfârşit, marginalizarea şi desconsiderarea importanţei sociale a intelectualilor români de către autorităţi şi de către celelalte categorii sociale a continuat şi după 1989. Cauzele care au determinat această disfuncţie socială şi culturală majoră sunt specifice: complexele de inferioritate, etosul de tip egalitarist, narcisismul şi elitismul anumitor intelectuali, deprecierea calitativă a învăţământului, transformarea Universităţilor în “fabrici de diplome”, clientelismul politic al anumitor intelectuali, lipsa de vocaţie şi conduita inadecvată a lor. Ce concluzii ar putea fi formulate după prezentarea acestor multiple şi grave disfuncţii?
După părerea mea, marginalizarea şi desconsiderarea importanţei intelectualilor de către autorităţi şi de către opinia publică din România reprezintă un fenomen foarte grav: la fel de grav ca şi declinul demografic şi migraţia externă fără precedent din ultimul deceniu. Dar ce se pote face pentru a soluţiona această problemă?
În primul rând, există acum prea mulţi aşa-zişi intelectuali în ţara noastră. Foarte mulţi absolvenţi de universităţi româneşti sunt lipsiţi de har şi de o minimă competenţă profesională. Este nevoie, deci, ca profesorii universitari, fără nici o excepţie, să devină mult mai exigenţi şi mai selectivi în ceea ce priveşte evaluarea cunoştinţelor şi deprinderilor dobândite de studenţi în procesul de învăţământ. Apoi, este nevoie urgentă de o reacreditare a tuturor universităţilor din România. O reacreditare care să vizeze atât competenţa epistemică şi didactică a profesorilor, dar mai ales competenţa studenţilor. Nu în ultimul rând, exigenţa şi selectivitatea trebuie extinse şi în învăţământul preuniversitar. Este evident că fără o exigenţă şi fără o selectivitate adecvată nu pot fi obţinute performanţe în sistemul românesc de învăţământ.
În al doilea rând, intelectualii români ar trebui să conştientizeze că examinarea critică şi competentă a realităţii, inclusiv a propriului comportament, reprezintă principala lor datorie civică şi morală. Fără acest tip de expertiză, cum pot fi luate decizii cât de cât utile şi necostisitoare la nivel social? Pe de altă parte, intelectualii români ar trebui să înţeleagă că ei nu pot fi în acelaşi timp şi experţi şi decidenţi. La fel cum trebuie să înţeleagă că nu pot fi în acelaşi timp şi intelectuali şi oameni politici. În caz contrar, nu vor fi nici experţi, nici decidenţi, nici intelectuali şi nici oameni politici.
În al treilea rând, intelectualii români ar trebui să fie mai dubitativi, mai puţin atotştiitori sau sentenţiosi. Ei ar trebui să renunţe la gândirea verticală de tip inductiv şi să se raporteze la realitate în termeni cât mai raţionali cu putinţă.
Nu în ultimul rând, intelectualii români ar trebui să înţeleagă că lumea modernă s-a născut, contrar aparenţelor, din RELIGIE şi din CREDINŢĂ. Pentru că religiozitatea şi moralitatea reprezintă atribute esenţiale ale omului. Ce fel de lume este aceea în care pudoarea, milostenia, evlavia şi iubirea sunt externalizate sau reprimate? Drept urmare, intelectualii români ar trebui să filozofeze mai puţin şi să facă mai mult, să nu se mai autocompătimească, să nu se mai înregimenteze ideologic, să nu mai practice clientelismul politic şi mai ales să nu renunţe la idealuri.