Galerie Foto
Cosmin Gheorghe este absolvent al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Timişoara, promoţia 1997. În 2001 emigrează în Statele Unite unde, ca urmare a pasiunii sale pentru psihologie şi teatru, urmează cursuri de drama-terapie (psihoterapie utilizind teatrul). În 2005, îşi deschide un cabinet privat de psihoterapie în San Francisco, California, în care lucrează pâna în prezent. Din 2007, predă studenţilor masteranzi în psihologie la California Institute of Integral Studies în San Francisco. Publicaţiile sale în limba engleză includ: The Angel Who Was Not (Îngerul care nu era), Surviving the Freedom of Choosing Our Feelings: Existential Drama Therapy and Addictive Behavior (Supravieţuind libertăţii de a ne dicta sentimentele: drama-terapia existenţială şi comportamentul dependent), The Sacred and the Profane Food: Ritual and Compulsion in Eating Disorders (Hrana sacră şi profană: ritual şi compulsie în maladiile de alimentaţie). Din 2009 înfiinţează DIFFERENCES: Psycho-Socio-Anthropological Exercises, un blog de eseu şi proză scurtă. http://theangelwhowasnot.blogspot.com/
Baptism şi capitalism
De aproape o lună, în statele (unite) Wisconsin şi Ohio are loc o intensă bătălie politică privind propunerea de a suprima (pur şi simplu) beneficiile de care dispun lucrătorii din sectorul public (pompieri, poliţisti, profesori – cam ăştia sunt cei care au rămas ne-privatizaţi), precum şi toţi lucrătorii care sunt organizaţi în sindicate. E important de menţionat că ambele state au guvernatori republicani[1], iar în statul Ohio, Senatul, în care, de asemenea, republicanii deţin majoritatea, a aprobat deja o propunere de lege care ar limita drastic capacitatea sindicatelor de a negocia chestii ca: asigurare medicală la preţuri scăzute (nici nu mai e vorba de gratuită de mult timp), pensii, dreptul de face grevă etc. Dacă şi Camera Reprezentanţilor din Ohio va vota în favoarea acestei propuneri, ea va deveni lege. De altfel, guvernatorul republican John Kasich e foarte sigur că aşa va fi, din moment ce şi Camera e majoritar republicană. Citind ştirea asta, primul meu gând a fost la guvernatorul ăsta din Ohio, cu părul frezat aşa cuminte, pe-o parte, cum mă obligau pe mine să-l port la şcoală în România anilor ‘80, că cică “aşa îi stă bine unui adevărat pionier!”. Păi cum măi, Kasici/Kasich, aşa te-au învăţat pe tine strămoşii tăi care au părăsit bătrâna Serbie sau Croaţie în speranţa găsirii unei lumi mai bune şi mai drepte?! Iar oamenii ăia care trăiesc acolo, în Ohio, foarte mulţi urmaşi ai emigranţilor din Europa de Est, chiar aşa stau cu mâinile în sân şi nu zic nimic, îi lasă pe politicienii ăia să le extirpeze asigurarea medicală la preţ redus şi dreptul la grevă? Şi că tot veni vorba de latura “istorică” a evenimentelor, e bine de ştiut că lucrătorii din statul Ohio (şi vorbesc doar de cei care au norocul să facă parte dintr-un sindicat, şi anume 14,2% din totalul forţei de muncă[2]) au dobândit privilegiul de a negocia salarii, zile libere şi condiţii în care pot fi concediaţi nu mai devreme de 1983! Nu, nu am scris anul greşit, e vorba de una mie noua sute optzeci şi trei.
Puţin diferit stă situaţia în statul Wisconsin, unde oamenii, cel puţin teoretic, sunt mai liberali. Atât de liberali încât la ultimele alegeri au zis că hai să încercăm să vedem cum ar fi cu un guvernator republican şi l-au ales pe Scott Walker. Aceeaşi freză cu cărare pe-o parte, aceleaşi idei: sindicatele consumă prea mult din banii statului, dreptul la grevă şi dreptul de nu putea fi concediat fără explicaţii sunt nişte greşeli ale democraţiei.
În Wisconsin, însă, lucrătorii sunt mult mai vocali. Recent, ei s-au mobilizat în marşuri de protest sub conducerea cunoscutului autor de documentare Michael Moore (“Bowling for Columbine”, “Fahrenheit 9/11”, “Sicko”). Dar şi senatorii democraţi ai statului au sărit în ajutor: pur şi simplu au dispărut, nu se ştie unde. În 17 februarie, democraţii au părăsit Capitoliul din Madison făcând imposibilă votarea propunerii de lege care elimina abilitatea lucrătorilor de a-şi negocia drepturile şi beneficiile. Conform regulilor Senatului din Wisconsin, pentru ca un proiect să devină lege e nevoie de prezenţa în sală (indiferent dacă votează sau nu) a cel puţin 20 de senatori (indiferent de culoarea lor politică). Chiar dacă republicanii deţin majoritatea în Senatul din Wisconsin şi, practic, pot aproba ce lege vor mușchii lor, ei sunt doar 19 în total, şi deci nu pot purcede la votarea niciunei legi, decât dacă cel puţin un democrat e prezent în sală.
Și iată că acţiuni creative dau naştere la reacţiuni creative. Guvernatorul Scott Walker a emis un “ordin de detenţie” pentru senatorii democraţi, dacă vor fi cumva prinşi de către poliţia Capitoliului. Practic, dacă un senator democrat este prins în clădire, guvernatorul Walker îl vrea capturat şi adus în sala de vot. În acel moment, cei 19 republicani devin, împreună cu democratul capturat, 20, şi, în consecință, pot vota propunerea, care apoi ar fi semnată ca lege de guvernator.
Asta chiar s-a întâmplat sâmbătă, 5 februarie. Senatorul democrat de Wisconsin, Nick Milroy, intră în clădirea Capitoliului să îşi ia nişte haine şi alte lucruri personale. Ei bine, încă înainte de a ieși din lift, poliţiştii se năpustesc pe el şi îl imobilizează la podea. Evident, suntem în 2011 şi aceste lucruri nu se pot întâmpla fără să fie filmate și înapoi la lume date. Iată aici scena capturării (şi apoi eliberării) senatorului democrat:
“Da’ eu cu cine votez?…”
Nu pot să trec cu vederea câteva amănunte interesante din trecutul guvernatorului cu moșteniri genetice originare din Balcani. Vă rog din nou să observaţi în poza de mai jos freza lui John Kasich, neschimbată în ultimii 30 de ani. Poate că pare trivial că mă preocupă atâta părul unui politician, dar trebuie să subliniez că aceasta este cea mai purtată şi cea mai agreată coafură masculină în lumea gazdelor de televiziune şi în lumea politică (republicani şi democraţi laolaltă) a Statelor Unite. Ei bine, între 2001-2007, senatorul Republican de origine croată a fost gazda talk-show-ului Heartland with John Kasich (pe care l-aş traduce În direct din inima ţării cu John Kasich), de la canalul de televiziune Fox News Channel – pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu orientările televiziunilor în S.U.A., ca să vă faceţi o idee de relativa comparaţie, imaginaţi-vă că Vadim Tudor şi-ar crea propriul post de TV: e, ăla ar fi echivalentul lui Fox News în România. Tot în aceeaşi perioadă (2001-2008), John Kasich a lucrat ca director de management al filialei de investiţii bancare din Columbus, Ohio, al vestitei bănci Lehman Brothers. După cum se ştie, banca Lehman Brothers s-a prăbuşit în faliment în septembrie 2008, consfiinţind cea mai mare criză financiară a SUA, de la colapsul economic din 1932. Conform articolului-portret prezentat în Wikipedia, “De-a lungul anului 2008” Lehman Brothers a plătit lui Kasich 587.175 de dolari ca salariu, bonusuri şi alte beneficii. Din această sumă, peste 400.000 de dolari sunt creditaţi ca fiind un bonus obţinut de Kasich în urma faptului că şi-a folosit conexiunile sale politice pentru a facilita o investiţie cu Lehman Brothers de 400 de milioane de dolari, proveniţi din fondul de pensii al statului Ohio. Întreaga sumă, investită a fost pierdută.”[3] O acţiune demnă de orice politician român care s-a perindat pe la Cotroceni. Şi dintr-o dată totul are sens acum: dacă tot ai pierdut la bursă fondul de pensii al concetăţenilor din Ohio, ce sens are să mai păstrezi dreptul lor de a negocia şi/sau primi pensii?
“Sufletul lui Hegel şi vacile de Wisconsin“[4]
Ca şi iubirea, muzica nu ştie ce face, nu are conştiinţă. Fie că ne înalţă sufletul deasupra sentimentalismului în care poate tot ea îl aruncase, fie că augmentează capacitatea de a produce lapte a vacilor din Wisconsin, muzica rămâne neutră.
În provincialismul meu discret, de copil decreţel crescut într-o ţară mică şi (încă) fascinată-complexată de valorile democratice ale lui Lindsey Lohan şi Desperate House Wives, nu pot totuşi înţelege de ce oamenii direct vizaţi de măsurile celor doi guvernatori republicani nu intră în garajurile Capitolului să le răstoarne Cadillac-urile cu roţile în sus. Deşi trăiesc de zece ani în Statele Unite (e adevărat, în California, care e cu totul altă poveste, condusă fiind timp de 6 ani de un actor de filme cu bătaie, care abia leagă două vorbe englezeşte), încă nu pricep cum e posibil ca locuitorii statelor Ohio şi Wisconsin să accepte cu aşa pasivitate mulsul ăsta intensiv, doar în schimbul vreunei muzici simfonice (sau, probabil, country), care li se pune din când în când la difuzoarele cu plasmă, făcute în China de muncitori bucuroşi să câştige 2-3 dolari/zi. Ne aflăm în secolul XXI şi, totuşi, ceea ce se întâmplă în cea mai puternică democraţie a lumii (secţiunea Ohio-Wisonsin) pare desprins din România lui februarie 1933, când comunistul Vasile Roaită a rămas atârnat mort de mânerul sirenei ce voia să anunţe că ceferiştii de la atelierele Griviţa au fost mitraliaţi de patronul capitalist.
Când valorile economiei de piaţă substituie valorile morale şi sociale, spune George Soros, avem de a face cu un sistem capitalist fundamentalist. Extremismul naşte doar extremism. Este exact acest capitalism sălbatic, fundamentalist, care a dus la naşterea celeilalte mari idioţii a lumii politice şi economice: comunismul.
[1] In SUA exista doar doua partide politice: Partidul Republican, echivalentul a ceea ce in Europa se numeste partid de dreapta. Si Partidul Democrat, care este echivaentul de stinga si centru-stinga a partidelor europene. Fiecare stat al Statelor Unite are un guvern propriu in care majoritatea e detinuta fie de Republicani fie de Democrati, care voteaza legi in doua camere legislative: Senat si Camera Reprezentantilor.
[2] Sursa pentru această cifră e Biroul de Statistică al Departamentului Muncii al Statelor Unite.
[3] http://en.wikipedia.org/wiki/John_Kasich
[4] Acesta e titlul unei cărţi a lui Alessandro Baricco (“Mătase, “Novecento Pianiste”). Deţin o traducere franţuzească a cărţii, care se pare că nu a fost publicată în engleză.
