Categorii
Actualitate

Corespondenţă din Munchen: În fiecare furtună se ascunde un diavol!

Galerie Foto

Alerg pe tocurile care se înfig lacome între pietrele caldarâmului (întotdeauna am afirmat: iubesc Germania, însă pantofii mei, nu). În spatele meu cerul s-a învineţit de supărare, iar vântul îmi trage pălăria mai puternic peste ochi. Ori mi-o ridică de pe cap…

Fug să mă ascund de furtună pentru că ştiu, din noul roman a lui Cătălin Dorian Florescu, că în fiecare furtună se ascunde un diavol. Aşa începe Jacob decide să iubească, din care Cătălin va citi câteva fragmente sub acoperişul librăriei Lehmkühl din München. Romanul, apărut sub egida renumitei edituri germane Beck, a făcut presa germană să-l definească pe scriitorul născut în Timişoara ca fiind unul dintre cei mai importanţi scriitori de limbă germană acuali.

Ajung la librărie ceva mai devreme. O cunosc. Este locul de unde îmi cumpăr, de ani buni, cărţi. Şi cunosc şi pianul din mijlocul încăperii principale, pe care se tolănesc ultimele apariţii literare, recomadările casei, ca nişte dive în aşteptare, sau sprinjinite în cot, ca nişte copilandre înfiorate. Acolo este şi Cătalin. Nu el, ci cartea sa. El tocmai se opreşte lângă mine şi îmi dă mâna, prezentându-se. Pălăria mea face cunoştinţă cu şapca sa. De care Cătălin nu se desparte în public niciodată. Vorbim ca şi cum ne-am cunoaşte de când lumea. Eu îmi înmoi buzele în vinul pe care mi-l comandasem. E proaspăt. Ca şi vorba lui Cătălin. Facem poze. Se face ora 20.30. Trebuie să intrăm.

Îmi imaginam ce mă aşteaptă. Până la ciocolata elveţiană. O cutie imperială, cu praline ce se topesc numai privindu-le, trece din mână în mână. Cătălin ne priveşte şi flirtează cu doamna din rândul doi, cea cu boneta albă pe sprâncena desenată cu creionul: “Sunt numai pentru dumnevoastră, femeile”. Noi, femeile, chicotim, înfulecând cu un sentiment fericit de vinovăţie şi a doua pralină. Restul este pentru bărbaţi. Restul este pentru restul celor din sală. Se face tăcere. Cătălin a deschis cartea. Se aude numai plescăitul celor care, cu o ultimă mişcare de limbă pe cerul gurii, mai încearcă să simtă savoarea ciocolatei. Sunt curioasă: ce gust va avea alegerea lui Cătălin, ce va alege să citească din carte? Eu am citit cartea. Au fost zile în care somnul meu de frumuseţe a avut de suferit. Când adormeam cu rimelul uscat pe gene în dorinţa să aflu mai departe povestea lui Jacob. Cel scris cu “c”. Cel care a decis să iubească, pentru că în romanul lui Cătălin numai a iubi este o decizie liberă. În rest, în lumea în care trăieşte Jacob “nu existau decizii libere, numai Dumnezeu exista, sau diavolul şi destinul”.

Cătălin decide să înceapă cu începutul. “În fiecare furtună se ascunde un diavol”. Mă uit pe fereastra librăriei şi mă gândesc câţi Aghiuţă tocmai se ascund în furtuna care se lasă din nou peste cerul Münchenului. Se ascund de Dumnezeu. Iar mă uit pe fereastră. Răsuflu uşurată. Căci acum ştiu: unde sunt ei este şi un Dumnezeu. Un Dumnezeu care – spune Cătălin cu vocea coborâtă – trebuie să-şi poarte propria cruce. El nu are voie să doarmă niciodată. El trebuie să vadă totul.

Începutul unui roman este important, după prima propoziţie nu mai este drum de întoarcere. Îi dau dreptate. Mă gândesc, în timp ce mă bucur de adierea pe care o face vecina din rândul din faţă cu un evantai, că nici eu nu m-am mai oprit după ce am citit “în fiecare furtună se ascunde un diavol“. Eram curioasă să ştiu ce drac’ are dracu cu Jakob. Sau Jakob cu dracu. Jakob, scris de data aceasta cu “k”. În romanul lui Cătălin o singură literă decide indentitatea sau viaţa unui om. Aşa începe povestea. O poveste care acoperă 300 de ani şi pe care o scriu cei doi. Jakob. Şi Jacob. Tată şi fiu. Un tată care îşi trădează fiul de două ori, şi un fiu care iartă. Este o frântură de naraţiune bănăţeană. Dar nu, nu este o carte de istorie. Este ficţiune. Chiar dacă satul există pe harta Banatului şi unii membri ai ai comunităţii şvabilor germani ridică degetul ameninţător, acuzându-l pe autor că a folosit într-un context denaturat numele unor persoane reale. Eu, care am citit cartea, ca non-schwaben şi numai ca iubitoare de literatură, am fost fericită cu răspunsul lui Cătălin la întrebarea dacă a vizitat vreodată satul Triebswetter, locul unde se petrece o parte din acţiune: “Cartea mea, povestea mea, cunoaşte satul”. Mai mult de atât nici nu mă interesează.

Mă întreb dacă va citi şi unul din pasajele mele preferate. Şi, într-adevăr, îl aud citind: “Du-te la fereastră (…) şi spune-mi ce vezi. M-am dus. – Nu văd nimic. – Întotdeauna se vede ceva, mă contrazise ea. – Un câmp, multe ciori, în rest, nici o mişcare.(…). – Nu lipseşte nimic? (…) – Probabil un… om? – Mai important decât omul, inima mea. – Mai important decât omul? Poate ploaia? – Aproape la fel de important ca şi ploaia. – Ce ar putea fi? întrebam eu, ca şi cum nu aş fi ştiut. – Vântul, vântul lipseşte…”

Vântul îşi plezneşte biciul şi în fereastra librăriei. Trecători se opresc în faţa ferestrei şi ne privesc de sub umbrelă. Mă simt ca un personaj dintr-o cutie muzicală. Dar fără muzică.

Cătălin se ceartă cu o muscă ce fugise din calea furtunii şi naufragiase între picioarele noastre acoperite în nylon opac. Cătălin o urmăreşte gânditor. Arată spre ea: “Uite o muscă! Îmi aminteşte de România. Când părăseşti Vestul, dai de adevăratele mirosuri”. Din România a moştenit şi talentul de povestitor. Oboseala, care lui i se citeşte pe faţă şi pe cămaşa albă, lipită deja de trupul asudat, este însă generală. Doamna din faţa mea şi-a închis evantaiul. Cătălin a închis cartea. “Romanul meu este un omagiu la adresa Banatului. Mă gândesc la România, la Banat, fără mânie, ci cu căldură, cu tandreţe, fără însă a le menaja. Pentru că altfel e pericol de patos”.

Ca şi Jacob al său, “care a avut câteva idei bune în viaţa sa scurtă”, vrem şi noi să aflăm dacă mai are şi el şi alte idei bune de roman. “Cochetez cu ideea de a nu mai scrie”. Doamna cu evantaiul îşi ţine respiraţia şi deschide evantaiul. „…dar cu ideea aceasta am cochetat şi după ce am scris Zaira. Aştept… Este o artă să poţi aştepta. Aştept ca următoarea poveste să… mă întâlnească. Poate undeva, în New York, la 11 septembrie”.

Furtuna a trecut. Fulgeră. Nu, nu sunt fulgerele cu care îl caută Dumnezeu pe diavol, ci sunt bliţurile aparatelor de fotografiat. “Veronica, sunt obosit”. Mă priveşte zâmbind: “Veronica a fost eroina copilariei mele…” Şi priveşte pe fereastră ca şi cum ar avea o întâlnire cu povestea. Mă retrag. Să nu sperii povestea.

Veronica Kirchner

fotografii: Marinel Brincau si Julian Wagner