Preobrajenski (Victor Rebenciuc), un eminent profesor, şi asistentul său, Bormenthal (Mircea Rusu), efectuează un transplant bizar de hipofiză şi gonade de la un comunist beţiv la un câine maidanez, Şarik (Marius Manole), care, după o asemenea nobilă înzestrare, devine un incomod Tipograf Tipografovici Şarikov, o reîncarnare a donatorului său.
Cu câteva ore înaintea spectacolului Inimă de câine a lui Bulgakov, susţinut la Timişoara de actorii Naţionalului bucureştean, în holul Hotelului Corona am găsit-o pe frumoasa Cecilia Bârbora între prietenii ei Victor Rebengiuc şi Şerban Ionescu. De fapt, pe dumneaei o şi căutam, dar n-am rezistat tentaţiei unei discuţii… crude cu aceşti maeştri ai teatrului.
E limpede că am aflat şi lucruri pe care, chiar dacă le bănuim, ne place să le auzim de la alţii, cum ar fi de exemplu remarca lui Şerban Ionescu că, în anumite privinţe, România e la fel ca acum douăzeci de ani. Banalitatea faptului că Ion Besoiu a fost turnător la Securitate. Regretul Ceciliei că în lumea teatrului şi filmului românesc contemporan the generational gap, după anul 2000, s-a adâncit. Nebunia relativă şi exhibiţionismul lui Claudiu Bleonţ, care, deşi îi displac maestrului Rebengiuc, nu-i va împiedica să joace pe aceeaşi scenă.
Oprindu-ne la ultima idee, la apropierea profesională şi profesionistă în cadrul aceleiaşi săli de teatru, Victor Rebengiuc a rostit una dintre axiomele vieţii sale: Eu sunt în stare să joc pe scenă şi cu acela care mi-a ucis mama! Până la căderea cortinei. Scena este altceva. Dincolo de ea este iarăşi altceva… Axiomă ce reflectă condiţia actorului care, pentru a funcţiona, este obligat să-şi creeze un buffer defensiv în climatul toxic al divergenţelor generate de un trecut istoric ce stă între noi ca o rană deschisă atât timp cât nu găsim acceptanţa de al privi în faţă.
Cred că nimic nu putea să mă pregătească mai bine pentru Inimă de câine a lui Bulgakov decât această discuţie. Întâmplător, la ieşirea din holul hotelului, maşina mi-a fost blocată de o vidanjă (veţi spune că nimic nu este întâmplător pe lumea asta) şi primul lucru la care m-am gândit a fost acela că lumea teatrului este mediul cel mai potrivit de a vidanja trecutul orwellian pe care l-am trăit sub comunism. Bulgakov, un maestru al vidanjării absurdului, a scris Inimă de câine în 1925, pentru ca piesa să fie scoasă de sub cenzură prin politica de glasnost a lui Gorbaciov şi să devină publică în fosta Uniune Sovietică, din 1987, iar din 1998, în România, prin volumul Diavoliada, apărut la editura Univers. Când Ion Caramitru, directorul Naţionalului din Bucureşti, i-a propus lui Yuriy Kordonskiy să regizeze piesa, s-a gândit probabil la impactul exploziv pe care ar putea să îl aibă Inimă de câine în România. Pentru Yuriy Kordonskiy, România reprezintă un garant miraculos de statornicie în ani, pentru că teatrele româneşti lucrează după un model de repertoriu mulat pe o distribuţie cu actori angajaţi permanent. O atracţie în plus, desigur, care l-a făcut pe regizorul american de origine rusă să aibă mai multe piese regizate la noi. Premiera românească a piesei lui Bulgakov a avut loc în anul 2005 şi de atunci joacă în România cu sălile pline.
În mod previzibil, spectacolul s-a bucurat la Timişoara de o sală plină. Mi-am cumpărat biletul cu o săptămână înainte şi a trebuit să fiu persuasiv pentru ca să găsesc un loc în primele zece rânduri. Pentru mine, vizionarea unui spectacol şi apoi comentarea sa este un ritual ce se aseamănă unui proces de profundă introspecţie. Pentru unii poate să pară egoist în a vorbi despre tine atunci când te raportezi la munca unui dramaturg, a unui actor, regizor sau scenograf. Dar aceasta este singura cale onestă de a măsura impactul pe care îl are spectacolul asupra ta. Trăirile, emoţiile, dialogul mental care te încearcă în faţa lui. Sunt convins că (aproape) toţi cei care au fost la spectacol s-au gândit la viaţa lor de om-câine. A fost un subiect actual în 1925, este un subiect actual în 2011, şi va fi, zic unii… Paradoxal, după douăzeci de ani de capitalism, există români care cred despre sistemul de azi cam acelaşi lucru pe care îl credea Bulgakov despre sistemul de ieri. Trăim o perioadă de tranziţie şi una de translaţie istorică. Contemporaneitatea piesei se datorează şi faptului că, aşa cum afirma Şerban Ionescu, deşi totul se transformă, nimic nu se schimbă. Atunci cu ce rămân după Inimă de câine? Este greu de spus. Nici măcar Bulgakov nu ne dă un răspuns foarte clar. Profesorul Preobrajenski şi asistentul său, Bormenthal, vor face o operaţie de reverse transplant, şi îl aduc pe Tipograf Tipografovici Şarikov înapoi la condiţia de Şarik, câinele maidanez. Aceasta nu îl face pe bietul Şarik mai fericit sau mai mulţumit, dar cel puţin nu mai avem pe nimeni care să ne amintească că unii trăiesc în palate, în timp ce alţii îşi caută mâncarea în tomberoane. Sau avem?
