Scriitorul Vasile Popovici este absolvent al Filologiei timişorene, unul dintre autorii Proclamaţiei de la Timişoara şi conferenţiar universitar la Universitatea de Vest. Din 1998 lucrează în diplomaţie, iar din 1 ianuarie 2006 este ambasadorul României la Rabat, capitala Regatului Maroc. Excelenţa Sa a acordat www.oradetimis.ro un  interviu ca preambul la conferinţa « Criza în lumea arabă », pe care o va susţine marţi, 29 martie, ora 13, la Universitatea de Vest din Timişoara.

Ce se întâmplă în lumea arabă seamănă cu ce s-a întâmplat în Europa de Est: dictaturile au început să cadă. Revoluţia a început în Tunisia, a continuat cu Egiptul, iată Libia. Se va opri aici bulgărele?

Da, aşa se spune, că Primăvara arabă – după Libia şi după ce a curs atâta sânge e greu să mai vorbim însă despre o „Primăvara” arabă! – seamănă cu Revoluţiile din Europa de Est de acum douăzeci de ani. Însă în afara efectului de domino regional, mi se pare totuşi o comparaţie înşelătoare, din câteva bune motive: Europa de Est a trecut de la totalitarism la democraţie, în timp ce ţările arabe trec de la regimuri dictatoriale (sau autocrate) la regimuri politice care sperăm să fie democratice, fără să avem certitudinea că alegerile vor conduce totuşi într-acolo. Tranziţia în ţările noastre a urmat ţinte bine definite: adeziunea la NATO şi integrarea europeană. Acestea ne-au susţinut şi ne-am motivat timp de mai bine de un deceniu! Obiective similare şi încadrare politică strictă pe toata durata procesului, cum s-a întâmplat la noi care am fost monitorizati permanent de către Occident, vor lipsi în cazul ţărilor arabe. Dificultăţile în ţările noastre au fost deopotrivă de mentalitate şi de sistem economic. În principiu, societăţile arabe nu au a reaşeza bazele economice ale societăţii. Dificultăţile ţărilor arabe, atât de diferite între ele încât mi-e foarte greu să le pun la grămădă, vor fi foarte mari şi altele: presiunea Islamului, fricţiunile interne între şiiţi şi suniţi, între diferitele curente politice inegal organizate, între etnii, triburi etc… Mă tem că tineretul arab, care a purtat acest formidabil suflu revoluţionar, să nu iasă zdrobit din lupta de uzură ce urmează de-acum înainte, zi de zi şi an de an. Islamiştii, ei, vor avea răbdare. Pericolul e ca tinerii să obosească şi să se blazeze, mai cu seamă că sprijinul occidental nu va fi şi nu poate fi niciodată pe măsură. Trecând la partea a doua a întrebării, aş zice că procesul de emancipare în ţările arabe pare de nestăvilit. O formidabilă barieră a căzut, au căzut tabuurile, teribil de opresive în lumea arabă, iar acum acest efect de antrenare atinge state ce păreau până mai ieri încremenite. Iar acolo unde regimurile nu vor avea supleţea să ia măsuri urgente în sensul aşteptărilor populare e posibil să apară fenomene revoluţionare. Regimurile care nu au făcut reforme sunt şi cele mai expuse şi cu cât închistarea e mai mare cu atât explozia e mai devastatoare (să avem în minte situaţia României în 89). Bulgărele nu se mai poate opri, în mod cert. Să urmărim ce se întîmpla în Yemen, în Bahrein, în Siria mai nou, în Algeria, dar si dincolo de spatiul arab: poate în Iran, poate în China.

Interesele financiare ale lumii ocidentale – în special cele legate de petrol – sunt evidente. Atacarea Libiei e către câteva state europene şi SUA ar putea accentua „ciocnirea civilizaţiilor”. Se aud voci din Libia care spun că poporul trebuia lăsat să-şi facă dreptate singur, că nu era nevoie de ajutor… Care credeţi că pot fi consecinţele pe termen lung al atacării Libiei?

Nu petrolul libian a stat la baza hotărârii CS al ONU, de instaurare a unei no-fly zone în Libia. Petrolul libian reprezintă doar 2 % din producţia de petrol mondială. De altfel, intervenţia aliată – occidentală, dar susţinută de Liga Arabă şi la cererea ei expresă – nu vizează ocuparea Libiei. Rezolutia ONU nu prevede trimiterea de trupe la sol. Gaddafi în turbarea lui şi-a săpat singur mormântul. Nu doar ca a tras în propriul său popor, dar a tras cu tunul în propriul sau popor şi a lansat bombe deasupra oraşelor. Am urmărit cu toţii cum de la o zi insurgenţii au trecut de la „nu e nevoie de ajutor străin” la cum e posibil să fim abandonaţi de comunitatea internaţională!?, ce aşteaptă Occidentul, să fim ucişi cu toţii?! Consecinţele intervenţiei aliate în Libia sunt fie sciziunea Libiei, dacă Gaddafi nu va fi înlăturat de la putere într-o formă sau alta (scenariul negru), fie păstrarea integrităţii Libiei cu o noua putere (scenariu de dorit), ceea ce ar fi o mare uşurare pentru toată lumea, inclusiv pentru comunitatea arabă, unde liderul libian e profund detestat la toate nivelurile societăţii.

Ce se întâmplă, din punct de vedere politic, în Regatul Marocului? Cum s-au situat marocanii faţă de revoluţiile din Tunisia, Egipt şi Libia? Dar conducerea ţării?

Marocul urmăreşte cu sufletul la gură ce se întâmplă în lumea arabă. Internetul, Al-Jazeera, mediile naţionale sunt toate cuplate la actualitatea zilei. Mi se pare că Marocul ar putea rămâne, când toate se vor fi potolit, singura ţară stabilă şi în care procesul democratic să continue într-un cadru nerevolutionar. Marocul e o monarhie în care regele se bucură de legitimitate şi de sprijin popular cvasi-unanim. Să nu uităm că în lumea arabă există doar două monarhii cu legitimitate religioasă solidă: hasemiţii în Iordania şi alauiţii în Maroc, ambele descendente din Profet. Revenind la Maroc, trebuie spus că avem de-a face cu un regim pluripartid, bazat pe alegeri libere şi în linii mari corecte. În Maroc există presă liberă (şi foarte critică), drept de a manifesta liber (de care marocanii nu se privează câtuşi de puţin), iar ţara se dezvoltă în ritm susţinut: 5% creştere economică anuală constantă. Marocul are însă probleme serioase în învăţământ, sănătate, corupţie, dacă toate astea ne amintesc de ceva nouă românilor. Reformele anunţate de Regele Mohammed VI la începutul lunii martie merg, mi se pare, dincolo de aşteptarea populară. A fost o mişcare politică inteligentă şi care va pune regatul la adăpost. Sper să nu fiu un profet mincinos.