Categorii
Actualitate

Mitul tehnocratului, ediţia 2011

Periodic, fără excepţie în vremuri de criză (politică, de leadership, de management politic, de idei în genere), în discuţiile publice revine tema tehnocratului. Când e invocat la modul apreciativ, tehnocratul nu e pomenit şi nici lăudat pentru valoarea sa în sine, ci pentru potenţialul său de acoperi un gol de autoritate, o pauză prelungă de competenţă şi siguranţă de sine ori în ideea de a relansa un proiect politic intrat în criză acută. Tehnocratul – mai ales tehnocratul vehiculat pentru poziţia de şef al Guvernului – e un fel de Deus ex machina care ar trebui să coboare şi să pună sens într-un haos instituţional şi politic în creştere.

Nu a fost mereu aşa. Nu a fost aşa mai ales la începutul poveştii publice despre tehnocratul autohton. Primul mare personaj care a jucat acest rol, Theodor Stolojan (între timp, convertit la alte roluri, distincte de cel al tehnocratului), a apărut aproape din nimic, urmare a unei decizii foarte inspirate a celor care, la începutul tranziţiei autohtone (şi, desigur, la începutul democraţiei originale!), gândeau şi făceau politica „din iarbă”, oarecum realist, cinic şi, în orice caz, fără naivităţile celor nu au ajuns să simtă politica nici după ce, pasager şi fragmentar, au părut că au la un moment dat puterea.

Povestea prim-ministeriatului lui Theodor Stolojan a impus în spaţiul public repere esenţiale ale mitului tehnocratului – e cineva care pare specialist, în relaţiile – mai ales în cele instituţionale – cu politicienii de carieră, e rezervat şi vorbeşte altfel (adesea, mai aplicat!), e mai discret, mai prudent, mai ponderat. Mai mult: nu se fereşte să ia decizii impopulare, face echipă cu preşedintele, vorbeşte des despre reformă, ajustări, cumpătare. Uneori poate chiar să vorbească scrâşnit şi, subliniez din nou, vorbeşte altfel – mai puţin şi mai clar.

Mitul tehnocratului, ilustrat iniţial de Theodor Stolojan, a săpat o nişă foarte largă şi generoasă în spaţiul public. Dovadă că şi primul premier postdecembrist care a dus un mandat parlamentar întreg a fost, la început, vândut tot ca tehnocrat. Lumea îl ştie astăzi pe Nicolae Văcăroiu de pesedist notoriu – însă e bine să ne amintim că iniţial dl Văcăroiu a fost impus în fruntea problematicului guvern pe care l-a condus ca tehnocrat, ca finanţist. Un fel de „Hagi al finanţelor”, cum se măgulea singur chiar împricinatul.

Următorul tehnocrat impus ca premier (şi, până acum, ultimul premier tehnocrat) a fost Mugur Isărescu. Cel care, fără să fie posesorul rigidităţii stolojeniene, nu a ieşit semnificativ decât la finalul mandatului de premier din calapodul mitului tehnocratului – devenind primul tehnocrat în funcţie care intră în competiţie prezidenţială din România, contracandidându-l, ce ironie a sorţii şi ce nefericire pentru  ţara noastră, după cum s-a văzut, pe cel care a impus povestea tehnocratului, Theodor Stolojan.

De 11 ani încoace nu am mai avut în funcţia de premier nici un tehnocrat; într-un moment politic excepţional am avut doar un tehnocrat propus drept premier, dar nevalidat (Lucian Croitoru). Am avut însă mai multe propuneri de pretendenţi la scaunul de lider al Guvernului. Am mai avut, de asemenea, miniştri tehnocraţi – aici poveştile sunt şi mai complicate.

Întrucât traversăm o criză, ba chiar o sumă de crize, am avut deja de la începutul acestui an câteva variante de premier-tehnocrat. Lucrurile sunt departe de a se fi încheiat în această privinţă în viitorul imediat. Doar că, aşa cum sensul mandatelor de premier ale tehnocraţilor mai sus invocaţi se pierde dacă rămânem prea mult în mit, la fel şi jocurile de strategie care vor provoca publicul larg şi publicul atent în viitorul imediat vor fi greu de înţeles dacă vom rămâne blocaţi în ideea tehnocratului. Indiferent dacă vom avea sau nu încă unul în fruntea Guvernului.

Acest articol reprezintă un punct de vedere privat şi nu angajează persoana instituţională a autorului.