Paternité, fraternité!
Nu ştiu ce religie, sex, vârstă sau profesie a avut băiatul ăla care-a exclamat „numai tată să nu fii”, dar, fraţilor, credeţi-mă, a nimerit-o! Şi nu vorbesc din ziare sau de la tv, ci din experienţă proprie, din… sângele sângelui meu, cum ar veni. Păi ştiţi cum e să stai deasupra – vizor se cheamă locul cu pricina (nu televizor!), are geamuri şi o scrumieră, da-i doar decor – mesei unde ţi se naşte copilul şi să simţi că, deşi mergi de-a lungul şi de-a latul, n-ai picioare? Că deşi în jurul mamei boroscodesc doi medici, o anestezistă, câteva asistente, rezidenţi, personal auxiliar şi alţi oameni de bine, în halate, tu eşti gata să aterizezi ca MIG-ul peste ei şi să tragi din toate poziţiile? Ştiţi cum e să adaptezi, din mers, chestia aia ilegalistă „citeşte şi dă mai departe” cu „plăteşte şi treci mai departe”? Vă spun eu! În buzunarul din dreapta trebuie să ai hârtii de 5 lei, iar în cel din stânga de 10 lei, ca să nu le-ncurci. Apoi, cu iuţeala lui Fane Babanu, care, după cum v-amintiţi, împărţea cu braţu’ lui prin taberi mii de inamici, împarţi în stânga şi-n dreapta banu’ ca să-ţi croieşti drum, printre portari, asistente şi infirmiere, spre salonul unde mama şi copilul te-aşteaptă.
Când, în cele din urmă, răzbeşti învingător, îţi ţii respiraţia ca nu iei din aerul pruncului. Şi cum toată lumea vrea să atingă îngeraşii, mâinile rudelor, prietenilor, binevoitorilor sau curioşilor se întind spre trupşorul de 50 de cm. Şi atunci îţi vine în minte figura luminoasă a lui Ţepeş care avea bunul obicei de a scurta mâinile unora…
