Portretul beizadelei din România contemporană, schiţat de psihologul Anca Munteanu

Li se spune “beizadele”, aşa cum erau denumiţi, cu sute de ani în urmă, urmaşii domnitorilor. Ei sunt copii de parlamentari, magistraţi, prefecţi, primari, consilieri locali sau judeţeni şi au comportament aberant. Nu le pasă de cei din jur şi nici de lege. Şi, prin urmare, unii dintre ei au comis, de-a lungul timpului, diverse fapte penale. Ce se petrece, de fapt, în mintea acestor tineri sau mai puţini tineri urmaşi ai mai marilor zilei? O explicaţie amplă ne-o oferă psihologul prof. univ.dr. Anca Munteanu, decanul Facultăţii de Sociologie şi Psihologie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, autor a peste 100 de articole şi studii de specialitate, în interviul ce urmează.

Care este profilul psihologic al beizadelelor de azi?

Într-adevăr, tolba cu asemenea ştiri „zemoase” este din ce în ce mai „corpolentă” şi mai edificatoare. Ca să vă ofer însă un portret psihologic acurat şi pedant al fenomenului ar fi necesară o investigaţie ştiinţifică riguroasă, instrumentată conform exigenţelor aferente. În absenţa unui asemenea demers, va trebui să vă consolaţi doar cu o schiţă de portret al odraslei de bani gata, care se bazează doar pe o sinteză „ochiometrică”, de unde şi doza ei importantă de subiectivism.

Mai întâi de toate, voi observa că existenţa acestor persoane evocă sugestiv nu numai deranjamentul axiologic şi moral în care ne complacem de prea multă vreme, dar şi criza generalizată de autoritate care afectează inclusiv familia şi şcoala. Altfel spus, beizadelele în cauză semnifică nu numai un barometru pentru starea de fapt leşioasă şi adeseori toxică în care trăim, dar şi un semnal de alarmă pe care n-ar mai trebui să-l ignorăm.

În opinia mea, opulenţa materială conjugată şi cu puterea, dar lipsită de un suport axiologic autentic, robust, coeziv conduce la derapaje comportamentale, printre care corupţia şi violenţa ies în avanscenă. Ca urmare, unele dintre progeniturile de bani gata sunt oameni netezi, orizontali, lipsiţi de frisoane epistemice şi al căror unic ideal este să se cocoaţe pe un jilţ care evident să fie incomparabil mai înalt decât teancul de cărţi pe care l-au citit.

Singurele argumente care le justifică o asemenea aspiraţie sunt conturile cu multe zerouri ale familiei şi reţeaua amplu diversificată a relaţiilor acesteia. Fiind crescuţi în miezul iresponsabilităţii, ei vor rămâne prin excelenţă nişte imaturi, singura diferenţă care îi separă de cei aflaţi încă la vârsta copilăriei este doar costul jucăriilor, căci nici un trenuleţ oricât ar fi de performant nu poate surclasa ca preţ costul unui jeep.

Întrucât ceţurile lor interioare sunt tot mai dense, singura lor modalitate de a-şi afirma identitatea sunt etichetele sfornăitoare de pe vestimentaţie, pantofi sau poşete, marca limuzinei în care se deplasează, numărul de stele ale hotelurilor care le adăpostesc escapadele. De cele mai multe ori sunt campioni ai vulgarităţii de limbaj şi de gestică şi, în general, al lipsei de respect.

Promovând un cult deşănţat pentru divertismentul facil, nopţile lor se consumă în baruri scumpe, printre siluete lascive, generos tatuate.

Ca „stabilizatori” psihici, preferinţele lor se îndreaptă spre tutun, alcool şi, de ce nu, spre droguri.

Sunt în general oameni fără tabuuri, care sfidează orice lege şi autoritate şi care, asemenea unor haiduci moderni, îşi fac singuri „dreptate”. În plus, trec pe zebră fără inhibiţii, apăsând pe acceleraţie cu tot suplimentul de adrenalină generat de prezenţa blondei din dreapta, chiar dacă semaforul este încăpăţânat de roşu. Iar dacă soarta i-a adus în cale vreun fragil muritor, îl spulberă fără remuşcări, căci au grijă tata sau mama să-l scoată din belea.

De obicei, sunt mari consumatori de sex, complăcându-se într-un camping relaţional dizgraţios, de parcă ar dori să-şi exhibe întreaga biologie pe care o tezaurizează. Iată de ce, aşa numitele sale iubiri sunt mici, strâmbe, meschine, decopertate de orice poezie. Iar pentru beizadeaua de gen masculin, de foarte multe ori, femeia nu e decât un obiect erotico-estetic, un pandant, un trofeu aflat în dotare precum vila de la şosea sau bolidul din garaj.

Pe scurt, sunt oameni care trăiesc la periferia fiinţei lor, întrucât se ocupă doar de „vizibilitatea” la vedere. Iar dacă vreo întâmplare metamorfozantă nu îi iese la răscruci într-o zi, vor continua să vieţuiască în acelaşi deşert ieftin, printre surogate şi vremelnicii.

Care ar fi factorii implicaţi în determinarea unui astfel de comportament?

Parţial, prin răspunsul la întrebarea precedentă, am atins şi această chestiune. Se cuvine să adaug doar unele accente, să realizez câteva nuanţări. Incontestabil, copiii sunt oglinzile cele mai fidele şi mai expresive ale părinţilor. În consecinţă, când ne aflăm în faţa unor asemenea exemplare, suntem obligaţi să procedăm inductiv, ceea ce ne îndeamnă să reflectăm asupra identităţii familiei din care provin aceştia. Şi cum, într-o logică elementară terţul este exclus, rezultă ori că părinţii sunt de o calitate morală îndoielnică, iar educaţia prestată de ei, prin cuvânt şi faptă, a fost un fiasco dezolant, ori că ei fac parte din categoria părinţilor demisionari, care îşi încredinţează educaţia propriului copil unor terţi, simpli „mercenari” educativi, pe care nu-i interesează decât „solda”.

Rezumând, cred că factorul major ce trebuie incriminat în explicarea fenomenului de faţă este familia, care în pofida eroziunilor de prestanţă pe care le traversează, în lumea contemporană, nu trebuie să se uite că reprezintă prima noastră sursă de repere, modele şi progres.

Doar părinţii sunt de vină?

Desigur că un fenomen de o asemenea complexitate este neîndoielnic pluricauzal, deoarece el ilustrează deopotrivă racilele existente în familie, şcoală şi societate, pe ansamblu. Spun acest lucru, deoarece multe dintre eşecurile sau suspensiile educative din familie, pot fi retuşate în şcoală, dacă aceasta ar fi ajutată să-şi regăsească rosturile şi valorile de odinioară şi nu ar fi destabilizată mereu, de seismele neîntreruptelor schimbări. Mai apoi, excesul de pragmatism al societăţii actuale, cultul excesiv al verbului „a avea”, în detrimentul verbului „a fi”, marginalizarea dimensiunii spirituale a fiinţei umane, (adică a singurei dimensiuni perene printre atâtea perisabilităţi), explică de ce „membrana” civilizaţiei contemporane este din ce în ce mai subţire şi implicit mai fragilă, iar umbra funciară naturii umane îşi trimite tot mai frecvent „monştrii” în arenă.

Mai pot fi “recuperaţi” aceşti “copii de bani gata”?

Răspunsul meu este categoric afirmativ. De ce? Simplu. Mai întâi pentru că, orice fiinţă umană este o îngemănare de lumină şi umbră, ca într-o pictură a lui Max Ernst. Înseamnă că istoria oricărei vieţi este de fapt o înfruntare perpetuă între ziua şi noaptea din noi, iar dacă într-o etapă a existenţei noastre, zona crepusculară domină nu înseamnă că victoria ei este definitivă. În primul rând, pentru că renaşterea luminii din om este întotdeauna posibilă, mai apoi, chiar dacă startul s-a făcut greşit, pe traseu, aşa cum am mai menţionat, poate surveni o cumpănă existenţială, un fel de falie, indiferent de ipostaza în care se materializează (un eşec major, o boală, o pierdere sau, pur şi simplu, un spleen existenţial) care-ţi restructurează viaţa prin mesajul ei tuşant. Atunci realizezi că nu mai poţi trăi printre efemeride şi începi să cauţi sensuri şi orizonturi noi.

Un sfat pentru părinţi?

Un sfat major pentru părinţi, dar şi pentru orice alt educator, este sintetizat într-o nestemată de gând, care aparţine lui J. Jaurés „nu învăţăm pe ceilalţi ceea ce vrem, nici ceea ce ştim, ci ceea ce suntem”.