Categorii
Editorial

Domnişoara Timişoara

Când am văzut-o prima dată pe domnişoara Timişoara, aveam 17 ani. Am privit-o scurt şi intens. Mi s-a părut rece, distantă, ba chiar uşor înţepată. Dar, în acelaşi timp, elegantă, rafinată, misterioasă. Cosmopolită. Greu abordabilă, adică. M-am întors acasă şi m-am tot gândit la ea. Aveam de ales. Interesantă părea şi Napoca. Mai aproape şi mai la îndemână era o alta, Craiova. I-am mai făcut o vizită Timişoarei ca să fiu sigur. Mi s-au aprins şi mai tare călcâiele. Apoi, în ultima clasă de liceu, la sfârşitul anilor ’80, am început să-i fac curte asiduu. Veneam săptămânal cu trenul de la Turnu Severin, coboram în gară, iar de acolo luam ba tramvaiul, ba firobusul, ba porneam pe jos. Şi ne plimbam, ne imaginam tot felul de întâmplări, ţeseam planuri, povesteam câte-n lună şi-n stele, ne priveam… Şi chiar dacă nu ajunsesem să o cunosc foarte bine, mi-am dat seama că era aleasa. Mai urma să zica da. Mi-a spus-o în toamnă, în clipa în care am intrat la facultate. Fericit, am plecat în armată. La Craiova. Unde i-am dus dorul.

În decembrie ’89, am fost mândru ca o alesesem pe cea mai curajoasă şi inimoasă dintre toate. Iar în ’90, când am venit aici, am găsit-o nu doar mai frumoasă, ci şi liberă. Pentru mine, ea este şi acum, după 20 de ani, timp în care am colindat ţara şi o parte din lume, tot cea mai frumoasă. Datorită ei mă simt şi sunt considerat timişorean, aşa că îi fac o reverenţă şi îi spun: sărut mâna, domnişoara Timişoara!