Categorii
Editorial

La umbra marelui val

În aprilie 2006, cu câteva zile înainte de a pleca dintre noi, criticul de artă Gyuri Kazar m-a invitat în apartamentul său de lângă Agenţia CFR, de pe Strada Eforie. Era o mare ocazie pentru mine de a vedea câteva dintre cele mai rare desene ale tatălui său, Vasile Kazar, un artist şi un pedagog pe care l-am admirat încă de pe vremea studenţiei, când frecventam clasa lui Ion State, asistentul său. După o vizionare cu mănuşi albe a desenelor făcute de tatăl său, Gyuri mi-a pus în faţă o mapă-manuscris în care se găseau nişte stampe japoneze şi adnotări critice. Manuscrisul era un proiect în curs la care lucra şi care s-a publicat postum sub numele Rolul şi semnificaţia prim-planului în Meisho Edo Hyakkei de Hiroshige.

Gyuri era unul dintre puţinii noştri experţi în artă japoneză, un cercetător asiduu al culturii japoneze care vorbea fluent mai multe limbi, incluzând japoneza şi chineza.  Printre desenele lui Hiroshige am remarcat şi una făcută de marele artist Hokusai (1760 –1849). Hokusai, care este cel mai preţuit artist din perioada Edo, a produs un adevărat trade-mark în arta japoneză prin seria sa de stampe numită Thirty-six Views of Mount Fuji. Această serie, care este o imagine a muntelui Fuji în mai multe ipostaze, conţinea şi o stampă, The Great Wave of Kanagawa, despre care criticii de artă de pretutindeni au vărsat tone de cerneală. Marele Val de la Kanagawa este reprezentarea unui val gigantic, produs de un tsunami în apropierea prefecturii Kanagawa. Valul este desenat ameninţător de parcă ar fi un animal cu ghiarele deschise, gata să se prăbuşească peste bărcile sfârmate de care se ţin, cu o ultimă speranţă, pescarii.

Seria lui Hiroshige şi stampa lui Hokusai serveau în fundamentarea teoriei lui Gyuri Kazar despre importanţa prim-planului şi a relaţiei sale cu fundalul în compoziţia stampei japoneze. Gyuri a descoperit anumite detalii pe care ochiul nostru format de cultura europeană le discerne mai puţin. Leonardo Da Vinci a fost şi el fascinat de anatomia valului, sunt cunoscute studiile sale din 1507, “Studies of water Formations,” sau cele ale potopului “Deluge,” dar nici unul dintre ele nu este atât de enigmatic ca valul lui Hokusai. Acest val este în strânsă legătură cu muntele şi acest fapt a fost încifrat de Hokusai în mijlocul marelui val sub care se distinge conturul unui val mai mic, în forma muntelui Fuji care, perspectival, este mai mare decât însuşi muntele ce se vede în fundal.

Aceste amintiri cu Gyuri, în contextul dramatic în care urmăresc la televizor desfăşurarea evenimentelor din Japonia au o semnificaţie deosebită. Marele Val a fost aşteptat de secole în Japonia, se ştia de el, a fost vizualizat în fel şi chip, s-au făcut până şi filme cu el. Unul dintre cele mai recente filme, Hereafter, realizat în 2010 de Clint Eastwood în Hawai, a primit o nominalizare Oscar pentru visual effects. Se pare că am ajuns să trăim paradoxul de a recunoaşte că orice lucru pe care putem să îl imaginăm există. Cum am putea altfel să îl imaginăm? Mintea omului este un odeon în care se împleteşte realitatea de azi cu cea de mâine. Phantasmata nu este decât învelişul în care este împachetată o realitate ce nu a ajuns încă la noi. Marele Val este lacrima vărsată de ochii minţii lui Hokusai pentru a ne preveni de iminenţa dezastrului. Trăim la umbra marelui val de secole şi, totuşi, facem atât de puţin pentru al preveni. Pământul pe care trăim este deprivat pe zi ce trece de armura sa defensivă, este exploatat necruţător de resursele care îi oferă stabilitate şi pace. La asta se adăuga o modelare destructivă a realităţii de către percepţia noastră. Imaginaţia este un mijloc de explorare a necunoscutului. O vorbă spune be careful what you wish for, cause you just might get it. Prin extrapolare aş putea spune că trebuie să fim atenţi la ceea ce ne imaginăm pentru că s-ar putea împlini.

Dacă mâine, Doamne fereşte, vine prognoza că un Tsunami se îndreaptă spre noi, ce am face? Suntem pregătiţi pentru aşa ceva? Singura noastră salvare este să înţelegem că nu putem trăi, gândi sau imagina în izolare. Ne înarmăm pentru eventuale conflicte militare, investim în bombe atomice şi arme de distrugere în masă, şi uităm că sănătatea Pământului şi a conştiinţei umane sunt mai importante pentru supravieţuirea omului decât orice altceva. Avem nevoie de insight şi observanţă. Cel puţin pentru a diferenţia detaliile dintre prim-plan şi fond. Hokusai s-a gândit profund la acest lucru. Nu putea să imagineze catastrofa fără să ne lase perspectiva unei ieşiri din ea. În ciuda furtunii provocate de Marele Val, soarele străluceşte pe cer.

Categorii
Editorial

Mutăm sau nu capitala Europei la Timişoara?

Tot mai multe organizaţii şi instituţii locale vor să ajute Timişoara să câştige, în 2020, titlul de Capitală Culturală Europeană. S-a constituit deja un consorţiu de sprijin, în care sunt aproape 30 de organizaţii, s-a solicitat ajutorul diferitelor entităţi culturale din străinătate, mai multe VIP-uri de pe malurile Begăi au promis suportul şi implicarea lor, tinerii de la Rotaract fac interesante conferinţe despre subiectul în discuţie etc. E un entuziasm în tot acest demers şi e foarte bine că-i aşa, întrucât pentru Timişoara ar însemna enorm să fie – precum Sibiul în 2007 – Capitală Culturală Europeană. Din turism cultural s-au câştigat, în ultimul deceniu, miliarde şi miliarde de euro (nu mai vorbesc de prestigiu), iar sumele cresc exponenţial de la an la an. Adevărat, nu în România. În Timişoara cu atât mai puţin, căci oferta oraşului e încă departe faţă de a altora din vecinătate. (Câte muzee importante – şi deschise publicului! – există în Timişoara? Ştiţi vreo casă memorială ce poate fi vizitată?) Nu compar capitala Banatului cu cea a Ungariei. Nici cu cea a Serbiei. Dar trebuie „măsurată” cu capitala Ardealului, Cluj-Napoca, fiindcă şi Clujul concurează pentru titlul din 2020. Nu contează, poate, cine are întâietatea acum, căci câştigătorul nu va fi decis mâine. Contează însă cum va reuşi Timişoara să folosească în avantajul ei timpul care urmează până la finish-ul tacitei competiţii. Orice dezbateri, mese rotunde, simpozioane sunt binevenite, dar nu trebuie puse vorbele înaintea faptelor. Iar faptele culturale de excepţie le fac oamenii de excepţie. Unii pe cont propriu, alţii cu ajutorul diverselor instituţii (de stat ori private). O parte dintre aceşti oameni sunt şi branduri culturale. Sau pot deveni. Un nume care-mi vine rapid în minte este Fikl. Gheorghe Fikl a strâns recent, în 3 martie, în splendida Sală Baroc a Muzeului de Artă, unde a avut o expoziţie, peste 250 de oameni! Numele şi arta lui au adus puhoiul de lume acolo. Spectaculoasă şi plină de forţă vizuală, de substanţă artistică, de investiţie umană, pictura lui Fikl este unul dintre produsele de top ale oraşului în care trăim. Arta lui se află de câţiva ani în circuitul cultural naţional şi internaţional. Cota şi calitatea picturii sale au fost continuu ascendente. Gheorghe Fikl are, prin urmare, toate datele ca în 2020 să fie unul dintre artiştii vizuali reprezentativi pentru România. Pentru Timişoara, cu atât mai mult. Iar ca Fikl mai sunt, aici, nu puţini. Pe aceste personalităţi trebuie puse reflectoarele, ele trebuie capacitate şi ajutate să înteţească viaţa culturală a oraşului, să o pună pe jar, să-i dea greutate şi sonoritate. Oamenii care pot produce – singuri ori în echipă – fapte culturale cu o rezonanţă mare, ce ies din serie, trebuie activaţi rapid şi eficient. Altfel, riscăm să dezbatem şi să ne lamentăm apoi, mai zbârciţi şi mai încărunţiţi, de ce a ratat Timişoara uriaşa oportunitate de a fi capitală culturală a Europei.

Categorii
Editorial

Execuţia lui Sorin Grindeanu, dedicaţie pentru Victor Ponta

Asta-i prea de tot! Înţeleg că Antonescu Crin îl mai atinge cu pistilul sau cu câte-o petală pe Victor Ponta, iar şeful PSD tace mâlc (înţelept?), înţeleg şi că Norica Nicolai îi explică aceluiaşi V.P. despre cine vor fi şi cum vor fi adevăraţii candidaţi ai Uniunii Social-Liberale şi îţi ţine cursuri scurte, dar hotărâte, de strategie şi de alte dichisuri, iar micul Titulescu priveşte lung în viitor şi se face că n-aude, dar şi că Titu Bojin, subalternul pe linie politică lui Victor Ponta, să-şi permită să-i dea cu flit celui care l-a învins în luptă dreaptă pe însuşi Mircea Geoană, e mult prea mult. Suspendarea din PSD a lui Sorin Grindeanu, coleg de generaţie şi chiar amic cu Victor Ponta, la doar un week-end distanţă după vizita acestuia la Timişoara şi întâlnirea celor doi cu primarul Gheorghe Ciuhandu, e un gest de forţă pe care un şef de filială îl face împotriva liderului naţional. Numai naivii cred că mândria de bănăţean a directorului de la Ape s-a umflat de la sine şi a trecut peste cotele de inundaţie. Preşedintelui PSD Timiş i-a şoptit o păsărică să-l suspende pe tânărul Grindeanu, om cu care Ponta ar fi vrut să reformeze, fie şi numai pe malurile Begăi, partidul care tocmai îl alesese în frunte, anul trecut. N-a fost aşa. Se pare că aceeaşi păsărică i-a şoptit – sau i-a trimis o şoaptă – actualului viceprimar al Timişoarei să se retragă din cursa pentru şefia PSD Timiş. Şi tânărul, sfios, a făcut-o.  Şi aşa a câştigat veteranul Bojin. Aşteptata susţinere a lui V. Ponta în favoarea lui Grindeanu nu s-a produs atunci. Proaspătul lider naţional nu s-a băgat. Şi povestea a rămas, în Timiş, cum a ciripit păsărica. Dar dacă şi de data asta Victor Ponta se va uita în altă parte când colegul său de generaţie e executat în public, când execuţia e cu „dedicaţie” chiar pentru Domnia sa, atunci în PSD lucrurile sunt limpezi. Ca apele române.

Categorii
Editorial

Relansarea din vorbe

Prim-ministrul Boc a anunţat prefecţii, în sfântă zi nelucrătoare, duminica, printr-o videoconferinţă care s-a şi televizat ici-colo, că primesc un… bonus la treaba pe care o au de făcut. Adică e musai nu doar să aplice şi să respecte Constituţia, legile, ordonanţele şi hotărârile de guvern, ordinea şi liniştea publică, nu doar să realizeze obiectivele programului de guvernare, ci să şi cuvânteze. Din două-n două propoziţii, premierul îi îndemna pe cei care stăteau în faţa monitoarele şi stau în fruntea judeţelor să vorbească cu oamenii, să le spună oamenilor… Oamenii fiind noi, ăştia, care ne băgăm votu-n urnă din patru-n patru ani. Şi în 2012 se face vremea! Prin urmare, abilităţile de comunicator şi orator ale prefectului Mircea Băcală, omu’ guvernului în Timiş, vor trebui activate în trombă, mai ales că se vrea o reabilitare rapidă a imaginii guvernului. Cel mai important lucru pe care domnul Băcală e musai să îl spună „oamenilor” vizează economia. Trebuie să ne facă, din cuvinte, conştienţi că sunt semne clare de relansare. Şi sunt, le cam ştim şi noi: debutul calendaristic – la 1 martie – al primăverii, apariţia colţului ierbii, întoarcerea păsărilor călătoare, totuşi, acasă, ca o dovadă elocventă că aici e cel mai bine.

Un accent deosebit pe care intuim că domn’ prefect îl va pune în vorbele sale va viza jihadul guvernamental cu plantele ce-i strică pe românaşi la cap. Urzicile, măcrişul, dragaveiul, loboda şi alte delicatese vor înlocui etnobotanicele din magazinele de vise. Va creşte consumul, va creşte producţia, vor creşte toate. O ciorbă de dragavei te face să vezi PIB-ul uriaş şi şomajul bombon. Tocăniţa de ştevie îţi oferă o perspectivă edenică asupra turismului autohton, iar urzicuţele fierte bine în apa de la robinet şi apoi sărate generos vor fi elementul surpriză pentru o cuantificare perfectă a tuturor curbelor ascendente din activitatea ministerelor. „Vorbiţi cu oamenii” – îndemna Emil Boc, iar îndemnul său semăna a testament politic, ca să nu zic a limbă de moarte…

Categorii
Editorial

Doi dinţi din faţă

Pe cât de relaxaţi şi prietenoşi par Crin Antonescu şi Victor Ponta când apar în tandem, pe atât de tare le scrâşnesc, de fapt, dinţii. Nu se-aude, dar se vede. E suficient să arunci o privire peste lungul şir de păreri, din ultimul an, al unuia despre celălalt, ca să ai imaginea clară a unui duo contra naturii. Chiar dacă încearcă să oxigeneze apa sfinţită cu care se stropesc între ei când „ies în presă”, experimentul le iese cu bule. Dar nu dragostea i-a adus la aceeaşi masă, ci dorinţa de putere. Nimic mai normal, s-ar spune, dar nu în cor. Cei cărora Uniunea Socială-Liberală le stă în esofag n-au doar portocaliu în cerul gurii, ci chiar săgeţi şi trandafiri. Nu puţini dintre fruntaşii liberali au strâmbat din nas în faţa camerelor de luat vederi când s-a anunţat nunta cu PSD-ul. E şubredă puntea ce urmează a fi trecută anul viitor, dar chiar un soţ atât de drăcos să te însoţească peste ea? Cu toate că numai Adrian Severin n-a votat pentru a împărţi fifty-fifty cu liberalii posturile de conducere din – dacă va fi să fie – viitoarea guvernare, şi în partidul lui Ion Iliescu sunt o mulţime de şefi cărora le cade greu Uniunea. Au dat ei din mână, că-i partid democratic (a subliniat C. Antonescu ironic, la una dintre Antene, duminică seara), dar mai abitir ar pune mâna pe nişte posturi după alegerile din 2012, ar reintra cu poftă „în pâine”. Doar că taman noii lor fraţi le-o vor lua de la gură. Căci e jumi-juma! Istoria recentă a politicii de la noi demonstrează că fracturile în rândul partidelor au apărut nu atât din cauza divergenţelor ideologice, ci, mai degrabă, inaccesibilităţii ciolanului pentru toţi cei care l-au jinduit. Cazul formării UNPR este elocvent. Ar putea părea un scenariu desprinderea unor lideri PSD şi PNL din cele două partide, dacă nu chiar aceştia ar fi dat până acum, în mod public sau pe la colţuri, semne clare. În plus, PDL-ul are tot interesul (şi mecanismele) să încurajeze apariţia unei/unor noi formaţiuni politice, care să ia procentul care să-l/să le ducă în Parlamentul României şi cu care, apoi, să negocieze formarea unei majorităţi. Dar până atunci, merită urmărit cum se strânge, cu aţă dentară, prietenia dintre domnii Ponta şi Antonescu…

Categorii
Editorial

Avocatul Mircea Haitonic a mers la ultima Judecată

Galerie Foto

L-am cunoscut pe domnul Mircea Haitonic târziu, în ultimii ani de viaţă. Dar îmi place să cred că l-am cunoscut bine, fiindcă i-am citit cărţile. De oamenii care scriu te poţi apropia mult mai repede şi mai profund citindu-i. Cum pe pictori îi poţi înţelege privindu-le pânzele, iar pe muzicieni, ascultându-i. Fostul avocat Haitonic – nume rămas celebru în lumea juriştilor timişoreni – a scris trei cărţi: Geneza şi blestemele lui Dumnezeu, Zbor deasupra unui cuib de draci, Iartă-mă, Doamne! Toate au apărut la editura Brumar, pe toate le-am lecturat nu doar cu ochiul rece şi distant al editorului, ci şi cu celălalt, al mai tânărului curios să descopere în mărturisirile unui om ajuns la 80 de ani lucruri care îi pot fi de folos, cuvinte care să-l emoţioneze, întâmplări care să-i dea de gândit. Iar cărţile domnului Haitonic sunt pline  de toate astea şi de încă ceva: de credinţă. Dar nu de una plângăcioasă, lipsită de vlagă, tânguită, ci de o credinţă rostită cu voce tare, curajos, cu ochii la cer, nu în pământ. Mircea Haitonic semăna cu Petre Ţuţea. Nu doar la chip, ci şi în tonul scrisului, în înţelepciunea pe care ţi-o tragi, precum o sevă, din ce trăieşti şi din ce citeşti.

Ultima carte a domnului Haitonic a apărut în decembrie 2010 şi poartă un titlu fără echivoc: Iartă-mă, Doamne! Cine o va citi, va vedea cum un om credincios îşi simte sfârşitul vieţii, dar mai ales cum îl aşteaptă. Cine o va citi, va putea cunoaşte mai bine pe cel care, condus astăzi de rude şi de prieteni pe ultimul drum, ne va rămâne în amintire ca un adevărat High-tonic!

Categorii
Editorial

Domnişoara Timişoara

Când am văzut-o prima dată pe domnişoara Timişoara, aveam 17 ani. Am privit-o scurt şi intens. Mi s-a părut rece, distantă, ba chiar uşor înţepată. Dar, în acelaşi timp, elegantă, rafinată, misterioasă. Cosmopolită. Greu abordabilă, adică. M-am întors acasă şi m-am tot gândit la ea. Aveam de ales. Interesantă părea şi Napoca. Mai aproape şi mai la îndemână era o alta, Craiova. I-am mai făcut o vizită Timişoarei ca să fiu sigur. Mi s-au aprins şi mai tare călcâiele. Apoi, în ultima clasă de liceu, la sfârşitul anilor ’80, am început să-i fac curte asiduu. Veneam săptămânal cu trenul de la Turnu Severin, coboram în gară, iar de acolo luam ba tramvaiul, ba firobusul, ba porneam pe jos. Şi ne plimbam, ne imaginam tot felul de întâmplări, ţeseam planuri, povesteam câte-n lună şi-n stele, ne priveam… Şi chiar dacă nu ajunsesem să o cunosc foarte bine, mi-am dat seama că era aleasa. Mai urma să zica da. Mi-a spus-o în toamnă, în clipa în care am intrat la facultate. Fericit, am plecat în armată. La Craiova. Unde i-am dus dorul.

În decembrie ’89, am fost mândru ca o alesesem pe cea mai curajoasă şi inimoasă dintre toate. Iar în ’90, când am venit aici, am găsit-o nu doar mai frumoasă, ci şi liberă. Pentru mine, ea este şi acum, după 20 de ani, timp în care am colindat ţara şi o parte din lume, tot cea mai frumoasă. Datorită ei mă simt şi sunt considerat timişorean, aşa că îi fac o reverenţă şi îi spun: sărut mâna, domnişoara Timişoara!