Galerie Foto
Dacă mi-e foame, nu am nevoie să gătesc, trebuie doar să arunc o „mâncare” pregătită în cuptorul cu microunde şi peste 3 minute am masa pregătită. Cine a produs mâncarea? Cine a ambalat-o? Unde se duce tot gunoiul? De unde vine apă potabilă şi unde se duce? Unde sunt produse hainele, jucăriile şi lucrurile casnice? Majoritatea oamenilor nu vor să ştie. Ne-am pierdut simţul de a valorifica lucrurile atunci când fiinţele umane care le-au produs sunt necunoscute. Ca şi consumatori, a fi îndepărtaţi de propria noastră putere productivă e o alienare a propriei noastre puteri creative. Într-o societate relativ omogenă, nu e surprinzător că unii oameni caută o alternativă de a-şi trăi viaţa. (Sean Orlando)
Cu ani în urmă, când m-am decis să scriu despre Steampunk, am făcut un search pe Google România cu keywords precum “Kinetic Steam Works” sau Steampunk. Rezultatele puteau fi numărate pe degetele de la o mână, printre ele fiind o analiză făcută de criticul de artă Ştefan Tiron, o expoziţie de fotografie a artistului Nicu Ilfoveanu sau consemnări preluate prin Mediafax.
Steampunk a avut în Statele Unite un succes deosebit nu doar pentru faptul că funcţiona, în mod nostalgic, spre o perioadă mai simplă, mai pură, romantică şi aventuroasă, dar şi pentru faptul că, în mod paradoxal, punea în criză politica de black box impusă de societatea consumatoristă, politică prin care accesul omului simplu spre controlul tehnologiei este sigilat, creând o dependenţă de produse pe care nu le poţi repara sau modifica, produse lipsite de trăinicie în timp, menite să fie consumate şi aruncate. Rezultatul a fost naşterea unei Pepsi Can Generation care consumă şi aruncă, a unei societăţi de servicii în care producerea obiectului are loc în sweatshops din ţările lumii a treia. Creatorii de obiecte de larg consum îşi mutilează în mod intenţionat mecanismele ca să te priveze de dreptul să le repari singur, îţi interzic să deschizi un mecanism sau aparat, te obligă să închiriezi numai produsele sau serviciile lor şi, ceea ce este mai grav, creează şi modelează subliminal un model uman dependent, lipsit de iniţiativă şi creativitate, dezinteresat în autosuficienţă şi inventivitate.
Ca să ajungi la această concluzie nu trebuie decât să te uiţi în jur. Unde sunt şcolile profesionale, şcolile de arte şi meserii, unde sunt liceele industriale, ce s-a ales de ele? Avem doi sau trei croitori în Timişoara, câţiva tinichigii, dogari sau cioplitori în lemn, câţiva ceasornicari, doi pantofari, câţiva bijutieri… Ca urmare, asistăm clar la formarea unui om generic, un om lipsit de personalitate care se îmbrăcă pe mărimi de la small la XXXL, sau încalţă pantofi făcuţi în serie, om care este pus în faţa unor opţiuni alese de alţii. Nu mai avem meseriaşi şi generaţia generică de astăzi a început să gândească şi să se comporte ca o turmă spălată pe creier şi înregimentată pe categorii, ca un obiect. Steampunk atrage atenţia acestui fapt prin fashion sau design, prin producţii artistice retro, prin filme inspirate de Jules Verne, prin dimensiunea de reflecţie asupra viitorului pe care o oferă, prin reiterarea opţiunilor pe care le avem cu o tehnologie a aburilor şi a reciclării.
Naşterea fenomenului Steampunk din ultimii ani se datorează şi unor forţe sociale specifice, ca răspuns la preţul ieşit de sub control al combustibililor, a condiţiilor de producţie într-o economie globală, ca o reacţie împotriva dezumanizării generate de tehnologie, a lucrurilor dezgustătoare care fac societatea şi omul care trăieşte în ea generice şi urâte. Acest lucru a fost exprimat perfect de Jake von Slatt, una dintre cele mai articulate voci ale curentului: Este mai mult vorba de a umaniza tehnologia, astfel încât oamenii să se simtă confortabili cu ea, să o înţeleagă, să o îmbrăţişeze, să o iubească. Cea mai bună modalitate de a face asta este aceea de a începe cu fizică elementară pe care cea mai mare parte a tehnologiei secolului al XIX-lea o exemplifică în chip direct. O dată ce înţelegi cum funcţionează un bec, este numai un mic pas până la a înţelege cum funcţionează un aspirator. O dată ce înţelegi un aspirator, este un pas mic până la tranzistor, apoi până la un circuit integrat. Amestecă aici conceptul logicii binare şi ai obţinut baza întregii tehnologii digitale. Dar trebuie să începi cu acel buton ce a fost inventat la sfârşitul anilor 1800.
Tot Jake von Slatt a atras atenţia asupra necesităţii de a face obiectul cu propriile tale mâini, de DIY (Do it yourself), care a început să se bucure de popularitate în ţările occidentale, dar încă are probleme la noi, în România, în a deveni o atitudine personală a omului în folosirea îndemânării sale. Rezistenţa la cultura de consum şi la programele restrictive ale corporaţiilor este primul pas. Prin dependenţă se controlează preţurile şi dacă dorim să fim stăpâni pe propria noastră viaţă trebuie să ne reinventăm, să ieşim din postura de consumatori pasivi, de ţinte sigure ale unui marketing făcut pe principiul morcovului atârnat în faţa nasului.
Astăzi, cu un curs de şase luni, un tânăr poate obţine un post de programator care se plăteşte mai bine decât orice muncă de pălmaş. Munca a devenit o ruşine pentru o generaţie al cărei model este ţeapa pe care poate să o tragă cuiva. Vedem în jurul nostru oameni lipsiţi de cultură, care au devenit multimilionari peste noapte, iar convingerea că lucrând cu mâinile a ajuns să te „arunce” într-o clasă socială inferioară. În România ne ţinem progeniturile cu linguriţa de argint în gură, ca să nu sufere săracii de ei. În America, milionarii le dau propriilor urmaşi un şut în fund la 18 ani, pentru că ei ştiu că numai imersia în viaţă, nevoia şi munca te pot învăţa să te descurci.
Steampunk susţine noţiunea că noi putem să creăm singuri, că avem capacitatea nu numai de a asambla seturi de la IKEA, dar şi de a le proiecta noi înşine, susţine Jake von Slatt. Interesul din ultimul timp pentru scule din secolul al 19-lea este simptomatic. Sunt scule pe care poţi să le foloseşti uşor şi cu care poţi înţelege originile tehnologiei. Pentru un ochi inocent, Steampunk, ca subcultura, este reprezentat de mass-media ca un fenomen teribilist, cu modele îmbrăcate retro precum în secolul 19, cu ochelari de motociclist şi bijuterii sau obiecte acţionate de roţi dinţate ori abur, cu lolite şi emo girls&boys, fochişti sau inventatori de maşinării zburătoare, cu filme sau producţii hollywoodiene. Acest display nu numai că este cool şi refrişant într-o lume generică, dar atrage atenţia că a sosit momentul să ne făurim lumea cu mâinile noastre, ca să fie mai frumoasă, mai bună, mai curată.
Salut cu bucurie apariţia la Timişoara a antologiei Steampunk – A doua Revoluţie (lansare sâmbătă, 19 martie, ora 19, la librăria Cartea de nisip, strada V.V. Delamarina nr.1, colţ cu Alba Iulia). La Timişoara unde încercăm să restaurăm casa şi spiritul unor vremuri în care trecutul are tot atât de multă importanţă ca şi viitorul. Pentru mine este important că Steampunk, prin acest volum, se legitimează pe un palier superior în România. Sper că cititorii să descopere în el un univers care să îi inspire să îşi reinventeze viaţa în spiritul secolului al 19-lea, un secol al aburului, al inovaţiilor, al visării, al fanteziei, dar şi al bunelor maniere. Pe atunci, aşa cum îmi spunea Johnny Payphone, exista o legătură “umană” între oameni care se îmbrăcau “ca să iasă afară“, pe Corso, se îngrijeau de modul în care arată, şi nu trăiau în izolarea, singurătatea şi alienarea unei lumi indiferente în fata istoriei. Salut o nouă revoluţie în Timişoara. Ea este tot atât de profundă, prin semnificaţia ei, ca Revoluţia din 1989. Cine înţelege ceea ce spun se va apuca de mâine de lucru!
